Am citit şi eu de curând rândurile de mai jos şi am considerat că merită să fie citite de cât mai multă lume, pentru că sunt într-adevăr pline de adevăr.

Am citit şi eu de curând rândurile de mai jos şi am considerat că merită să fie citite de cât mai multă lume, pentru că sunt într-adevăr pline de adevăr.

Un filmuleţ pe care l-am primit şi eu pe e-mail. Enjoy!
Un film vizionat (pe jumătate) la ora de educaţie muzicală. Îl recomand cu toată încrederea.
Trailer:
Subiect:
“Amadeus este o dramă care se bazează pe ultimii ani de viaţă ai renumitului compozitor Wolfgang Amadeus Mozart. Acţiunea se desfăşoară la sfârşitul secolului al XVIII-lea cu precădere în Viena. Este structurat ca un flash back segmentat al lui Salieri care la bătrâneţe este vizitat de un preot pentru a se spovedi. Ca mod de filmare este clasic şi obiectiv, aproape toate cadrele sunt fixe iar personajele sunt întotdeauna încadrate simetric, dinamica sau dezordinea reieşind din jocul actoricesc sau muzică, de altfel ritmul secvenţelor este constant şi lent.”
wikipedia.org

…şi pentru că este poezia mea preferată:
Ars poetica
Nichita Stănescu
Îmi învăţam cuvintele să iubească le arătam inima şi nu mă lăsam până când silabele lor Nu începeau să bată.
Le arătam arborii şi pe cele care nu vroiau să foşnească le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele au trebuit să semene cu mine şi cu lumea.
Apoi m-am luat pe mine însumi, m-am sprijinit de cele două maluri ale fluviului, ca să le-arăt un pod, între cornul taurului şi iarbă, între stelele negre ale luminii şi pământ, între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului, lăsând cuvintele să circule peste mine, ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice, numai s-ajungă mai iute la destinaţie, numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea, de la ea însăşi, la ea însăşi.
Mulţumesc mult de tot pentru toate voturile, au fost muuulte, spre sfârşit am fost chiar în top.
Dacă vă pot fi vreodată de ajutor, trebuie doar să-mi spuneţi!
Hugs.
…există momente în care
Timpul se întreabă pentru ce trăieşte…
Îşi numără inelele de pe degete
şi bătăile unei inimi
care nu-i mai aparţine
dar care s-a învoit totuşi să bată pentru el.
Cu o privire în oglindă
poate vedea prezentul
apoi îşi scutură nisipul de pe haine
şi îşi vede de drum
acelaşi care s-a convins
pentru a mia oară că pentru a trăi
îşi răstigneşte clipă de clipă amintirile
în speranţa că odată şi odată
vor mai
învia.
Particip cu desenul de mai jos la un concurs de postere “Noaptea cercetătorilor” şi am nevoie de voturi pe site-ul http://www.rn09.pub.ro/index.php/concurs_postere
Mulţumesc anticipat!
P.S. Sper să vă placa desenul:D

Femeia îşi înălţase privirea. Până acum contemplase marea, acum contempla cerul. Lipsit de orice astru, se transformase într-o negură care coborâse atât de jos, încât părea că în curând se va prăvăli şi că nici marea, care ajunsese atât de puternică, nu îi va putea susţine vastitatea. Se spune că negrul este unul singur, dar Dora vedea pe cer sute de nuanţe, care se luminau pe rând şi răsunau în tunete asurzitoare. Era noapte de mult timp. Furtuna descătuşase marea, iar marea descătuşase cerul. Din stropi se construia în zare un val care începuse să spumege. Se înălţa ameninţător, îndreptându-se cu paşi mari şi repezi către vas…
Bărcuţa care rezista nedoborâtă primului val era, desigur, cel mai bine alcătuită, iar cine o realizase era învingătorul incontestabil.
Dimineaţa se aşternea, strecurând printre nori lumina unui răsărit de soare pal. Se oprise furtuna, se oprise şi ploaia. Curcubeul se zugrăvise pe cer, îmbrăţişându-l în semicercuri colorate. Dora şi Alexandru au coborât de pe vas, păşind pe nisipul moale care începuse să-şi recapete strălucirea şi care arunca priviri piezişe văzduhului. Pe deasupra zburau pescăruşii. Dora îi observă şi se gândi că poate erau aceiaşi pe care îi zărise înainte să plece. Poate că ei se hotărâseră să străbată alături de ea marea. Gândindu-se la aceste lucruri şi la altele, Dora işi ridică privirea. I se părea că cerul zâmbeşte anume pentru ea şi că soarele o priveşte mai frumos ca niciodată. A văzut atunci cel mai minunat răsărit de soare. Dacă toate acestea i se datorau furtunii, ar fi fost în stare să stârnească ea însăşi una nouă, aşa cum făcuse şi până atunci, de altfel…
*
Acum există sau nu posibilitatea ca Dora să îşi fi dat seama că ea tocmai fusese personaj în propriul său tablou de lângă care plecase şi care, în semn de reproş, învolburase marea şi chemase furtuna pentru a i-o aduce înapoi. Dacă şi-ar da seama de aceste lucruri, cu siguranţă ar fi fericită să ştie că ea este iubită cel mai mult de către un lucru faţă de care ea poartă o stimă deosebită şi o admiraţie profundă – şi anume de către artă.
La scurt timp s-a putut auzi semnalul şi vasul porni în larg. Se legăna greoi, despicând undele. Era asemeni vasului din tabloul Dorei, plutea liniştit spre o direcţie anume. Ea a rămas mult timp pe acea punte aglomerată a vasului, alegându-şi un loc de unde să poată îmbrăţişa cu privirea plaja, aceeaşi care strălucea în numeroasele sale tabouri.
*
Femeia despre care vă povestesc este Dora Tomescu şi locuieşte de câţiva ani într-un oraş de la malul mării. Cu două zile în urmă primise o scrisoare împreună cu un buchet de flori, prin care era chemată să participe la un eveniment important, ce se va desfăşura pe celălalt ţărm al mării.
*
Apusul se picta în aramă şi, odată cu el, întreg orizontul era străbătut de săgeţile roşii ale soarelui ca focul. Ele păreau a se desprinde de cer, împletindu-se în covorul de unde al mării. Totuşi, zările se întunecaseră mai repede. Marea fremăta, iar foşnetul continuu al ploii se îneca între valurile agitate, care devenau mai zgomotoase odată cu venirea nopţii. Şuviţe de nori negri pluteau în zare – erau poate primele semne care vesteau o vreme nu prea plăcută. Ploaia se înteţise, iar din depărtare, pe aripi de vuiet surd, venea furtuna. Arborase steagul de luptă şi acum se apropia din ce în ce mai mult, răsturnând în urma sa valuri bogate cu care se înveşmânta. Dora urmărea cu privirea cum aceleaşi valuri care se lăsau până mai ieri pictate, înghiţeau acum cu o rapiditate vorace fulger după fulger. Îşi mai aminti de tabloul său în care marea liniştită oglindea răsăritul soarelui. Până acum nu pictase niciodată valurile mării învolburate de furtună şi nici cerul nopţii. Dora îi dădea mării viaţa, însă puţin câte puţin. Apoi o înrăma între stinghii şi îi poruncea să fie calmă şi să poarte pe undele sale corăbii necunoscute. Îi cerea să oglindească mereu soarele, să îi împrăştie strălucirea şi să îl iubească. Dar acum ea nu mai avea asupră-i nici vopsea, nici şevalet. Din priviri nu putea să stăpânească marea, care a ales să i se împotrivească.